De ce citesc

DIANA BĂDICA, SCRIITOARE

DE CE CITESC
Diana Bădica, scriitoare

În anii ‘90, mama citea reviste în care oameni simpli, cititori, scriau întâmplări reale din viața lor. Tata aprecia mult literatura SF, dar i se umezeau și lui ochii citind despre viețile altora. Uneori, toata familia plângea la Surprize, surprize, un show tv care nu știu nici azi cât de real era, dar care unea toată familia în fața televizorului. Tenisul, handbalul și unele filme mai făceau asta. Filmele bazate pe fapte reale erau și ele preferatele familiei noastre. Uneori, tăiai cu cuțitul liniștea din casă pentru că fiecare dintre noi citea. Sora mea, deși mai mică decât mine cu trei ani, citea tot ce-mi plăcea mie, deoarece îi povesteam cu entuziasm cărțile care mă impresionau. Pentru noi, cititul era cea mai la îndemână cale pentru a evada din orășelul nostru de puțin peste 80.000 de locuitori, în care rar se întâmpla ceva cu adevărat important. Cititul ne ajuta să uităm că părinții noștri nu se înțelegeau și că vom rămâne fără bani înainte de salariul următor.
Am crescut cu complexul celui născut în provincie. Mi se părea nedrept că Slatina lipsește de pe harta prezentată la meteo. Când ajungeam la București și eram întrebată unde se află Slatina, mă enerva că trebuie să răspund între Pitești și Craiova. Dar cititul îmi aducea aproape orașe pe care-mi doream să le văd, orașe pe care mi le imaginam adesea ajutându-mă și de la secvențe din filme. Apoi a venit scrisul. Îmi doream să fiu scriitor și pentru a face cunoscut în lume orașul meu micuț, nu doar pentru că-mi plăcea să povestesc ce văd. Poate pentru că așa am învățat acasă, poate pentru că am o imaginație limitată, dar mereu am scris despre lucruri cunoscute mie, despre ce vedeam și auzeam în jur. Chiar și aici, în acest text, tot despre ce cunosc cel mai bine scriu.
În liceu, când scriam deja aproape zilnic, citeam mai puțin ca să evadez, citeam ca să văd unde duce scriitorul povestea și pentru că mă simțeam în competiție cu colegele de clasă. Toată lumea mă considera scriitor, când citeam compuneri la ora de română, nu mișca nimeni. Citeam în pauze, citeam în orele de curs care mă interesau mai puțin. Citeam acasă – pe burtă, întinsă în pat sau cu picioarele pe pereți. Citeam la masă ori când mergeam cu tata la pescuit. Citeam și nimeni nu mă considera o tocilară, n-am fost niciodată șefa clasei, n-am avut niciodată notele cele mai mari. Pe unii colegi îi motiva atitudinea mea, profa de română îmi făcea liste de cărți, mama mă ajuta să strâng bani și, când veneam la București, umpleam un rucsac cu cărți de la anticariat. În clasa a XII-a, când profesoara de filosofie, cu care nu mă înțelesesem niciodată prea bine, m-a rugat să citesc comentariul pe care-l făcusem unui citat într-o lucrare de control, la fel, s-a lăsat liniștea în clasă. Citatul avea legătură cu iubirea și, sincer, eram atât de îndrăgostită de un băiat care nu mă băga în seamă, că textul meu nu avea cum să nu fie unul reușit, dar acest moment a fost o revelație pentru mine.
Atunci mi-am dat seama că, fără să vreau asta, tot ce citisem se așezase bine în mintea mea. Înmagazinasem ani la rând informații care acum ieșeau singure la suprafață – devenisem doar mâna care scrie. Desigur, greșeam, dar asta am învățat mai târziu și mă bucur că s-a întâmplat așa. Încrederea pe care am dobândit-o atunci m-a făcut să diversific tipul de lectură – cititul înseamnă mai mult decât ficțiune, decât raftul de beletristică dintr-o bibliotecă. Așa am ajuns să citesc filosofie, iar mai apoi psihologie și sociologie ori cărți de știință din care nu înțelegeam mare lucru, dar pe care nu le lăsam din mână.
Am prins curaj să vorbesc „pe bune” cu unii profesori ori cu unii oameni pe care-i cunoșteam. Dacă mă întreba cineva de o carte sau de un film, spuneam mai mult decât da, mi-a plăcut. Spuneam de ce, iar ideile îmi veneau pur și simplu vorbind. Azi nu scriu niciodată un text până nu discut despre el cu un prieten. Muncesc ca să redau în textele mele viziunea mea despre viață, deși „a mea” e puțin spun. Viziunea mea despre viață e tot ce-am citit, gândit și simțit până acum. De aceea citesc – ca să cunosc și ca să ajut mai mult, însă când citesc cu un meci de tenis pe fundal, o fac ca să mă întorc la bucuria de a fi alături de familia mea. Atunci devin puștoaica ce se ceartă cu soră-sa pentru că nu cad de acord cine e mai bun – Agassi ori Sampras. Părinții noștri sunt acolo, însă nu ne ajută pentru că și ei se întreabă același lucru.