CONDEIUL

ANA MARIA NECHITA, PREMIUL I, GIMNAZIU
PROF. CĂTĂLINA HUTOPILĂ-SĂNDICĂ
ȘCOALA PROFESIONALĂ COARNELE CAPREI, IAȘI

Cică odată, la Ion Neculce, pe când scria de zor la istoria noastră, a venit un ucenic să-l învețe arta scrisului. Neculce scria, tăia și iar scria și nici nu-l vedea pe tânărul din față.
– Ziuă bună să aveți, să nu vă fie cu supărare, vreau să vă fur meșteșugul.
– Meseria-i brățară de aur, îi răspunse cronicarul fără a ridica ochii din vraful de hârtii.
– Nu vreau comori, vreau doar să scriu și eu ca domnia voastră!
– Adevărul iese ca untdelemnul deasupra apei, se auzi glasul grav al cronicarului.
– Să mă bată Dumnezeu dacă am de gând să vă înșel.
– Bătaia e ruptă din rai.
– Bătaie, de ce bătaie? Vreau doar să scriu.
Cronicarul se opri din scris, se ridică și se uită la tânărul din fața sa și îi spuse cu un glas domol:
– Of, tinere! Tu vrei să te învăț a scrie, dar asta nu se învață, nu se fură, o ai.
– Scrisul, scrisul îl am, așa vreau să arăt ce mult îmi iubesc Moldova.
– După luptă, mulți viteji se arată, zâmbi cronicarul. Ia spune, ție noaptea ce-ți tâlcuiește?
– Noaptea?! Să vorbească?! Cine a mai pomenit? Noaptea-i pentru hodină.
– He-he, tinere, noaptea-i cel mai bun sfetnic, luna-i lumânarea care nu se stinge, noaptea, condeiul meu prinde viață și vorbele mai marilor domnitori se aștern pe hârtie. Dimineața, când ochii se limpezesc, paginile mă minunează întreaga zi de tâlcul lor. Așa că, tinere, când ai să înțelegi că scrisul nu-i un meșteșug și când vei avea simțăminte pentru copacul, frunza, piatra ce întâlnești, abia atunci să te mai gândești la condei.